Pilda zilei
Pietricelele albastre
Două pietricele, de mărimea unei castane, zăceau în prundişul unui pârâu de munte. Se aflau acolo multe pietre mai mici sau mai mari, dar ele erau diferite de toate celelalte, pentru că erau albastre… şi în lumina soarelui ele străluceau de parcă ar fi fost două bucăţi de cer căzute pe pământ. Cele două pietricele ştiau că sunt mai frumoase decât toate celelalte aflate în pârâu şi se lăudau de dimineaţa până seara:
„Noi suntem copiii Cerului!
Păstraţi distanţa!
Noi avem sângele albastru!
Nu avem de-a face cu voi!”, strigau, când una, când cealaltă, pietrelor obişnuite aflate în preajmă.
Erau două pietricele insuportabile şi arogante, care îşi petreceau zilele gândindu-se numai la ceea ce s-ar fi întâmplat cu ele când cineva avea să le descopere şi îşi ziceau:
„Desigur vom fi puse într-un colier împreună cu alte pietre preţioase, aşa cum suntem şi noi. Vom fi pe coroana unei regine sau în inelul unui prinţ. Ne aşteaptă o viaţă frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri… Vom ajunge până la capătul lumii!”
Într-o dimineaţă, pe când soarele strălucea pe luciul apei cristaline, un om s-a aplecat şi a cules cele două pietricele albastre, care acum erau nespus de fericite.
Ura! Am plecat! Ce timpuri bune ne aşteaptă!” – au strigat ele.
S-au simţit cele mai norocoase pietre din lume. Nu aşteptau decât ca visurile lor să se transforme în realitate. Au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate, au fost zdruncinate încoace şi încolo, au fost puse pe cântar şi pipăite insistent de mâini aspre. Au rămas în cele din urmă singure, parcă uitate, într-o cutiuţă.
Mai târziu, o mână le-a luat şi le-a aşezat cu necuviinţă pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafaţă de ciment foarte lipicioasă.
Hei, fii mai delicat, suntem pietre preţioase!” – strigau cele două pietricele albastre.
Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv.
Revoltate au început să strige: „Neciopliţilor, nepricepuţilor, bădăranilor, voi nu înţelegeţi cât suntem de importante?”
Cele două pietricele albastre ameninţau, plângeau, implorau, dar n-a fost de nici un folos, că tot prizoniere în zid au rămas.
Dezamăgirea şi amărăciunea le-a întunecat cu reflexe viorii. Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă.
Dar cimentul era tare şi imposibil de convins să le elibereze. Au zărit însă un firicel de apă care se prelingea pe acolo şi l-au rugat:
„Strecoară-te sub noi, te rugăm, şi desprinde-ne de pe acest zid nenorocit!”
Apa nu s-a lăsat mult rugată. A trecut la lucru şi, uşor-uşor, a reuşit să se strecoare şi să fărâme câte puţin cimentul. După câteva luni de perseverenţă cele două pietricele au putut să se mişte.
Într-o noapte umedă şi rece cele două pietricele au căzut pe pământ, eliberate în sfârşit din acea închisoare insuportabilă. Suntem libere!” – au strigat amândouă în culmea fericirii.
Jos fiind, au putut vedea zidul în care fuseseră fixate, acea puşcărie înaltă în care şi-au petrecut atâta timp. Şi, privind spre acel zid, nu mică le-a fost mirarea:
În lumina lunii strălucea un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate şi aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Faţa, chipul blând şi dulce al Mariei, avea ceva neobişnuit. Părea oarbă, căci Îi lipseau ochii… „Oh, nu!” – au exclamat amândouă, dându-şi seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Fecioarei Maria. Îşi imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit şi cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită dându-şi seama cât de nechibzuite au fost…
Sunt momente în viața noastră unde pronia divină a rânduit așa. În acele momente locul nostru trebuie să fie acolo: să avem grijă de un părinte bolnav, să ajutăm un prieten aflat la nevoie, să ducem la bun sfârșit ceea ce am început. Locul tău este acolo unde ești și unde simți !
Sursa: Realitatea Spirituala